Dacă Iaşul ar fi o persoană…
Dacă Iaşul ar fi o persoană şi nu un oraş, cum ar fi? Cum ar arăta? E bărbat sau femeie? E tânăr sau bătrân? E gras sau e slab? E modern, e retro, e clasic, e avangardist? E cochet, stilat, preţios, pretenţios sau, din contra, urât, simpluţ, modest? E vesel, zglobiu, optimist, visător, romantic? Ori, poate, e pesimist, pragmatic, trist. E genul clasic de intelectual, de filosof, de bancher, de muncitor, de afacerist?
Desigur, nu sunt acestea singurele întrebări prin care am putea începe să creionăm un brand al Iaşului, aşa cum nici atributele pe care le-am înşirat aici în grabă nu sunt singurele sau neapărat cele mai bune pentru a începe o caracterizare. Cred însă că dintr-un punct de acest gen ar trebui să înceapă munca noastră de construcţie a unui brand. La ce bun un demers aşa şcolăresc, cum scrie la carte? Ei bine, pentru a avea un răspuns simplu care să ne ajute să ne identificăm poziţionare fără echivoc.
Să nu-şi imagineze nimeni că vom avea răspunsuri unitare. Există în Iaşi din toate câte puţin. În plus, fiecare dintre noi va fi tentat să exprime fie atributele pe care le simte pregnant, fie pe cele pe care i-ar plăcea să le vadă valorificate, pe cele care, crede el, ar “vinde” cel mai bine imaginea noastră în lume. Unii sunt idealişti şi vor vorbi despre Iaşi la superlativ, alţii, scârbiţi de câte ceva, vor identifica doar lucrurile urâte sau cu precădere pe acestea. Unii se vor apleca asupra istoriei, alţii asupra prezentului sau a viitorului. Şi tot aşa. Şi fiecare, în felul lui, va avea dreptate!
Eu însămi dac-aş fi întrebată cum aş defini Iaşul aş putea da zeci de răspunsuri. După o săptămînă de stat acasă, de pe cea mai zgomotoasă stradă a oraşului, unde apuc să dorm doar dacă-mi pun capul sub perne, nu pe pernă, unde vagabonzii care îmi inundă nestingheriţi zi şi noapte casa scării sunt aproape îndreptăţiţi să-şi ia viză de flotant în blocul meu, de pe strada Silvestru, şi unde afacerişti de duzină îşi strigă din două în două minute superofertele pentru curse cu microbuze mizere, Iaşul e un oraş execrabil, în care nimeni nu face nimic, în care îţi vine să pui o bombă, o sută, câte trebuie, dar să ştii c-ai scăpat lumea de-o pacoste. Iaşul mi se pare în acest caz un bătrânel neputincios, puţin trecut prin şcoală, pe care toţi îl iau peste picior, care tace şi înghite. Dacă însă urc Dealul Copou, în miros de tei, şi-mi petrec ziua între studenţi şi dascăli împărtăşindu-ne idei care-mi hrănesc spiritul - pentru că iată! oraşul îmi oferă această şansă - atunci Iaşul e un oraş pe care nu l-aş da pentru nimic în lume. Iaşul ar fi de această dată tot un bărbat, însă unul nici bătrân, dar nici tînăr, ci unul copt la minte, care ştie să savureze idei, care mă poate face să zîmbesc, care-mi deschide uşi şi ferestre a căror existenţă nici măcar n-o bănuiam. Pentru cei care-au stat departe de Iaşi pentru o vreme, eventual chiar peste hotare, n-are sens să spun ce aură capătă Iaşul, oraşul mic şi totuşi mare, cu oameni parcă mai calzi, cu străzi…
Important ar fi însă ca dincolo de astfel de afirmaţii să simţim încotro se îndreaptă cele mai multe dintre aceste păreri. Important ar fi să vedem dacă imaginea pe care o avem noi, ieşenii, despre noi coincide - măcar în linii mari - cu ceea ce cred ceilalţi despre noi.
Reacţiile cititorilor publicate de “Ziarul de Iaşi” la început de august, după apariţia articolului “Găsiţi Iaşului marca înregistrată” m-au convins încă o dată - a cîta-oară?! - că, pentru destui ieşeni şi pentru cei mai mulţi români aflaţi dincolo de graniţele judeţului, Iaşul rămîne “capitala culturală a ţării”. N-am să divaghez analizînd acum dacă acest lucru este sau nu în zilele noastre o “formă fără fond”. Cert este însă că cel puţin de la Eminescu, Creangă, Maiorescu şi Junimea încoace, adică de mai bine de o sută de ani, Iaşul a avut o poziţionare. Pe aceasta. Teoriile lui Al Ries, Jack Trout ş.a. spun că ar trebui să zicem “săru’ mîna”, e deja prea bine. Sau, vorba proverbului, “altul moare ş-aşa n-are!”
Ar fi ridicol să considerăm discuţia despre brand-ul Iaşului încheiată înainte de a fi început, ar fi ridicol ca ea să fie tranşată mult prea devreme, înainte de a vedea dacă în lume ne vor crea o imagine distinctă, clară, cu impact, elegantă şi, mai ales, credibilă Palatul Culturii, Sfînta Parascheva, universităţile, zecile de biserici, Dealul Copou, cele şapte coline, industria IT care prinde contur, fotbalul, moda, vinul Cotnari sau altele. Cred totuşi că o poziţionare care a funcţionat atâţia ani, care e ancorată în unele dintre cele mai grele nume ale culturii noastre va fi greu de abandonat ori de schimbat. Nu pe hîrtie, nu în manuale de identitate, nu în discursurile noastre ori pe străzi ci în mentalul colectiv. Şi asta pentru că inclusiv cei care nu-şi construiesc neapărat o imagine, eventual conform unei poziţionări atente, au totuşi una foarte clară şi foarte greu de schimbat (unii ar spune imposibil!) în ochii celorlaţi. Că e mai bună sau mai proastă, că e originală sau nu, asta e deja altă discuţie. Ceea ce nu e cazul Iaşului care a spus ani în şir despre el că e capitala culturală a ţării. Iar toţi românii au fost de acord cu el. Poate că ar fi mai interesant, mai pragmatic, mai modern, mai exotic, mai… ca Iaşul să se recomande diferit, să-şi spună, zic absolut la întâmplare, “oraşul teilor”, “poarta estică a Europei” (riscantă variantă de vreme ce Uniunea Europeană şi-ar putea muta graniţele şi mai la est într-un an, în zece), “capitala IT a României” etc. Dacă ne va fi mai bine, de ce nu?!
Acest “mai bine” trebuie însă lămurit, chiar de la bun început. Care este scopul întregului demers? La ce ne va folosi brand-ul nostru când vom spune că-i gata, l-am făcut. Sigur, la a crea o strategie de dezvoltare coerentă, unitară şi la “a vinde” apoi această imagine. Merg însă mai departe şi întreb. De fapt ce vrem? Vrem investitori care aduc bani, ridică hale şi ne creează locuri de munca? Vrem turişti care ne vor aduce şi ei bani, în alt mod, şi ne vor obliga / ajuta să ne dezvoltăm serviciile şi infrastructura? Şi una şi alta, pe picior de egalitate, nu-i posibil! Mergând şi mai departe, povestea noastră de până acum în ce direcţie a fost clădită? Spre ce anume se înclină balanţa?
Departe de mine gândul de a sugera - mai cu seamă în acest moment - formule de genul “suntem capitala culturală a ţării. Cum procedăm?” Totuşi nu pot să nu remarc faptul că Sibiul abia aşteaptă să eliberăm locul unei astfel de poziţionări, ba chiar munceşte din greu pentru a ne ajuta să facem o dată pasul către altceva. Tocmai de aceea, e cazul să ne gândim de două ori ce lăsăm în urmă şi ce luăm cu noi mai departe.
În fine, înainte de a hotărî că (dacă) ne despărţim de trecut, ar trebui analizat nu doar cum ne percem noi ieşenii şi cum ne percep românii, ci, în egală măsură, cum ne văd europenii, străinii care ne trec pragul. Am avut de prea multe ori ocazia să constat că povestea urbei noastre, construită în jurul “etichetei” de capitală culturală a României nu le spunea nimic străinilor. Cu toate astea, în ce mă priveşte, de fiecare dată, am continuat să le vorbesc străinilor despre Iaşi prin Palat, prin Sfîntă, prin Teatrul Naţional, prin Trei Ierarhi, Golia şi Cetăţuia, prin Eminescu, Creangă şi prima universitatea din ţară.
Eu cred cu tărie că un brand are valoare doar atunci când spune o poveste captivantă, iar ea e ajustată, ca o haină bine croită, pe “trupul” care-l poartă. Aşadar, ce-aţi spune despre Iaşi dacă ar fi o persoană?
Dacă Iaşul ar fi o persoană şi nu un oraş, cum ar fi? Cum ar arăta? E bărbat sau femeie? E tânăr sau bătrân? E gras sau e slab? E modern, e retro, e clasic, e avangardist? E cochet, stilat, preţios, pretenţios sau, din contra, urât, simpluţ, modest? E vesel, zglobiu, optimist, visător, romantic? Ori, poate, e pesimist, pragmatic, trist. E genul clasic de intelectual, de filosof, de bancher, de muncitor, de afacerist?
Desigur, nu sunt acestea singurele întrebări prin care am putea începe să creionăm un brand al Iaşului, aşa cum nici atributele pe care le-am înşirat aici în grabă nu sunt singurele sau neapărat cele mai bune pentru a începe o caracterizare. Cred însă că dintr-un punct de acest gen ar trebui să înceapă munca noastră de construcţie a unui brand. La ce bun un demers aşa şcolăresc, cum scrie la carte? Ei bine, pentru a avea un răspuns simplu care să ne ajute să ne identificăm poziţionare fără echivoc.
Să nu-şi imagineze nimeni că vom avea răspunsuri unitare. Există în Iaşi din toate câte puţin. În plus, fiecare dintre noi va fi tentat să exprime fie atributele pe care le simte pregnant, fie pe cele pe care i-ar plăcea să le vadă valorificate, pe cele care, crede el, ar “vinde” cel mai bine imaginea noastră în lume. Unii sunt idealişti şi vor vorbi despre Iaşi la superlativ, alţii, scârbiţi de câte ceva, vor identifica doar lucrurile urâte sau cu precădere pe acestea. Unii se vor apleca asupra istoriei, alţii asupra prezentului sau a viitorului. Şi tot aşa. Şi fiecare, în felul lui, va avea dreptate!
Eu însămi dac-aş fi întrebată cum aş defini Iaşul aş putea da zeci de răspunsuri. După o săptămînă de stat acasă, de pe cea mai zgomotoasă stradă a oraşului, unde apuc să dorm doar dacă-mi pun capul sub perne, nu pe pernă, unde vagabonzii care îmi inundă nestingheriţi zi şi noapte casa scării sunt aproape îndreptăţiţi să-şi ia viză de flotant în blocul meu, de pe strada Silvestru, şi unde afacerişti de duzină îşi strigă din două în două minute superofertele pentru curse cu microbuze mizere, Iaşul e un oraş execrabil, în care nimeni nu face nimic, în care îţi vine să pui o bombă, o sută, câte trebuie, dar să ştii c-ai scăpat lumea de-o pacoste. Iaşul mi se pare în acest caz un bătrânel neputincios, puţin trecut prin şcoală, pe care toţi îl iau peste picior, care tace şi înghite. Dacă însă urc Dealul Copou, în miros de tei, şi-mi petrec ziua între studenţi şi dascăli împărtăşindu-ne idei care-mi hrănesc spiritul - pentru că iată! oraşul îmi oferă această şansă - atunci Iaşul e un oraş pe care nu l-aş da pentru nimic în lume. Iaşul ar fi de această dată tot un bărbat, însă unul nici bătrân, dar nici tînăr, ci unul copt la minte, care ştie să savureze idei, care mă poate face să zîmbesc, care-mi deschide uşi şi ferestre a căror existenţă nici măcar n-o bănuiam. Pentru cei care-au stat departe de Iaşi pentru o vreme, eventual chiar peste hotare, n-are sens să spun ce aură capătă Iaşul, oraşul mic şi totuşi mare, cu oameni parcă mai calzi, cu străzi…
Important ar fi însă ca dincolo de astfel de afirmaţii să simţim încotro se îndreaptă cele mai multe dintre aceste păreri. Important ar fi să vedem dacă imaginea pe care o avem noi, ieşenii, despre noi coincide - măcar în linii mari - cu ceea ce cred ceilalţi despre noi.
Reacţiile cititorilor publicate de “Ziarul de Iaşi” la început de august, după apariţia articolului “Găsiţi Iaşului marca înregistrată” m-au convins încă o dată - a cîta-oară?! - că, pentru destui ieşeni şi pentru cei mai mulţi români aflaţi dincolo de graniţele judeţului, Iaşul rămîne “capitala culturală a ţării”. N-am să divaghez analizînd acum dacă acest lucru este sau nu în zilele noastre o “formă fără fond”. Cert este însă că cel puţin de la Eminescu, Creangă, Maiorescu şi Junimea încoace, adică de mai bine de o sută de ani, Iaşul a avut o poziţionare. Pe aceasta. Teoriile lui Al Ries, Jack Trout ş.a. spun că ar trebui să zicem “săru’ mîna”, e deja prea bine. Sau, vorba proverbului, “altul moare ş-aşa n-are!”
Ar fi ridicol să considerăm discuţia despre brand-ul Iaşului încheiată înainte de a fi început, ar fi ridicol ca ea să fie tranşată mult prea devreme, înainte de a vedea dacă în lume ne vor crea o imagine distinctă, clară, cu impact, elegantă şi, mai ales, credibilă Palatul Culturii, Sfînta Parascheva, universităţile, zecile de biserici, Dealul Copou, cele şapte coline, industria IT care prinde contur, fotbalul, moda, vinul Cotnari sau altele. Cred totuşi că o poziţionare care a funcţionat atâţia ani, care e ancorată în unele dintre cele mai grele nume ale culturii noastre va fi greu de abandonat ori de schimbat. Nu pe hîrtie, nu în manuale de identitate, nu în discursurile noastre ori pe străzi ci în mentalul colectiv. Şi asta pentru că inclusiv cei care nu-şi construiesc neapărat o imagine, eventual conform unei poziţionări atente, au totuşi una foarte clară şi foarte greu de schimbat (unii ar spune imposibil!) în ochii celorlaţi. Că e mai bună sau mai proastă, că e originală sau nu, asta e deja altă discuţie. Ceea ce nu e cazul Iaşului care a spus ani în şir despre el că e capitala culturală a ţării. Iar toţi românii au fost de acord cu el. Poate că ar fi mai interesant, mai pragmatic, mai modern, mai exotic, mai… ca Iaşul să se recomande diferit, să-şi spună, zic absolut la întâmplare, “oraşul teilor”, “poarta estică a Europei” (riscantă variantă de vreme ce Uniunea Europeană şi-ar putea muta graniţele şi mai la est într-un an, în zece), “capitala IT a României” etc. Dacă ne va fi mai bine, de ce nu?!
Acest “mai bine” trebuie însă lămurit, chiar de la bun început. Care este scopul întregului demers? La ce ne va folosi brand-ul nostru când vom spune că-i gata, l-am făcut. Sigur, la a crea o strategie de dezvoltare coerentă, unitară şi la “a vinde” apoi această imagine. Merg însă mai departe şi întreb. De fapt ce vrem? Vrem investitori care aduc bani, ridică hale şi ne creează locuri de munca? Vrem turişti care ne vor aduce şi ei bani, în alt mod, şi ne vor obliga / ajuta să ne dezvoltăm serviciile şi infrastructura? Şi una şi alta, pe picior de egalitate, nu-i posibil! Mergând şi mai departe, povestea noastră de până acum în ce direcţie a fost clădită? Spre ce anume se înclină balanţa?
Departe de mine gândul de a sugera - mai cu seamă în acest moment - formule de genul “suntem capitala culturală a ţării. Cum procedăm?” Totuşi nu pot să nu remarc faptul că Sibiul abia aşteaptă să eliberăm locul unei astfel de poziţionări, ba chiar munceşte din greu pentru a ne ajuta să facem o dată pasul către altceva. Tocmai de aceea, e cazul să ne gândim de două ori ce lăsăm în urmă şi ce luăm cu noi mai departe.
În fine, înainte de a hotărî că (dacă) ne despărţim de trecut, ar trebui analizat nu doar cum ne percem noi ieşenii şi cum ne percep românii, ci, în egală măsură, cum ne văd europenii, străinii care ne trec pragul. Am avut de prea multe ori ocazia să constat că povestea urbei noastre, construită în jurul “etichetei” de capitală culturală a României nu le spunea nimic străinilor. Cu toate astea, în ce mă priveşte, de fiecare dată, am continuat să le vorbesc străinilor despre Iaşi prin Palat, prin Sfîntă, prin Teatrul Naţional, prin Trei Ierarhi, Golia şi Cetăţuia, prin Eminescu, Creangă şi prima universitatea din ţară.
Eu cred cu tărie că un brand are valoare doar atunci când spune o poveste captivantă, iar ea e ajustată, ca o haină bine croită, pe “trupul” care-l poartă. Aşadar, ce-aţi spune despre Iaşi dacă ar fi o persoană?
